Ginghis Han a fost unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile: a cucerit o mare parte din Asia, punând temeliile Imperiului Mongol, personalitatea lui fiind asemănătoare cu aceea a lui Alexandru cel Mare.
În anul 1206, la 42 ani și după o campanie militară împotriva unor triburi din estul Mongoliei, șeful militar Temüügin devine „mare conducător” (1206-1227)(hagan, „hanul hanilor”), sub numele de Ginghis, al unei populații vorbitoare de dialecte mongole și turcești. Ginghis a unit triburile mongole și a reușit să ocupe cu oștile sale teritorii vaste, spre est, până la Marea Chinei, și spre vest până la Marea Caspică. Pentru administrarea acestui imperiu uriaș, Ginghis han a emis decretele necesare sub formă de texte de lege. După moartea sa, imperiul a fost împărțit între fii lui și extins în continuare, timp de două generații, după care marea formațiune statală s-a dezmembrat.
Armata mongolă era organizată în sistemul decimal, trupele fiind împărțite în unități de zece soldați care se controlau reciproc. Se practica o variantă a decimării: dacă dezerta un oștean din cei zece, ceilalți nouă oșteni trebuiau să moară.
După ce dădeau în primire păr de la fiecare cal, oștenii depuneau jurământul de credință și supunere oarbă, până la moarte, față de han. Din păr de cal se făcea „stindardul negru” (cunoscut și pe românește sub denumirea de tui). Este și astăzi simbol național (este păstrat în custodia ministerului mongol al apărării, în Ulaan Baatar).
Puterea și succesul trupelor mongole se explică prin disciplina severă, prin enorma mobilitate a trupelor, natura robustă a cailor și războinicilor, armele din dotare și prin tactica inteligentă de luptă a comandanților mongoli. Fiecare călăreț avea doi sau trei cai, care îi dădeau posibilitatea schimbării cailor obosiți, oștenii oprindu-se pe un traseu numai pentru somn și hrană. Aceasta consta preponderent din carne uscată făcută pulbere (borts), păstrată în bășică de vită prinsă la șa.
Mongolii erau antrenați de copii pentru a deveni călăreți și arcași excelenți. Vânătoarea era îndeletnicirea de căpătâi ca antrenament în vederea războaielor. Arma principală era arcul compus din două materiale diferite (lemn, tendoane sau metale) care asigurau o elasticitate deosebită. Războinicii posedau mai multe arcuri, foloseau săgeți cu vârfuri metalice care puteau să străpungă zalele cu care era echipat inamicul. Prin folosirea în călărie a scărilor, puteau ținti din goana calului în direcția opusă fugii cu o precizie uimitoare (tehnică de altfel răspândită la mai toate triburile războinice ale stepei, încă de pe timpurile sciților și sarmaților). Tactica folosită frecvent de mongoli era atacul rapid și scurt, urmat de o retragere amăgitoare, menită să atragă inamicul în cursă, ca să fie împresurat.
Cezar a ieșit învingător într-un război civil, devenind astfel conducător indiscutabil al lumii romane, și a inițiat o vastă acțiune de reformare a societății romane și a guvernului acesteia. El a fost proclamat dictator pe viață și a centralizat puternic deja șovăitorul guvern al Republicii slăbite. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranța de a salva Republica. Dramatica asasinare din Idele lui Martie a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între Cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) și Republicani (Brutus, Cassius și Cicero, printre alții). Acest conflict s-a încheiat cu victoria Cezarilor în Bătălia de la Philippi și stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian, Antoniu și Lepidus împărțeau controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian și Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian ajunge astfel liderul indiscutabil al lumii romane.
Această perioadă de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu nepotul de bunic, în același timp și fiu adoptiv al lui Cezar, Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul împărat.
Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu din prisma propriilor sale notări: Commentarii de Bello Gallico, și multe detalii ale vieții sale sunt înregistrate mai târziu de către istorici precum Suetonius, Plutarh și Cassius Dio.
George Smith Patton GCB, KBE (n. 11 noiembrie 1885 – d. 21 decembrie 1945) a fost un general al armatei S.U.A. în timpul celui de-al doilea război mondial, luând parte la campaniile militare din Africa de Nord, Sicilia, Franța și Germania între anii 1943 și 1945. A participat și la primul război mondial, comandând tancurile nou introduse în armata SUA.
El este autorul faimosului citat din timpul eliberării Parisului, în care se referă voalat la ambiția francezilor de a participa, măcar printr-o divizie blindată, la Eliberare :
- "I would rather have a German division in front of me than a French division behind me."
(„Prefer să am în față o divizie germană decât o divizie franceză în spate”).
În ziua de 9 decembrie 1945, în apropiere de Mannheim, cu puțin timp înainte de programata reîntoarcere în SUA, mașina generalului a fost puternic lovită de un camion militar american. Generalul a fost grav accidentat, având și o fractură de coloana vertebrală cervicala-deci o paraplegie. Internat la spitalul militar din Heidelberg, pe 21 Dec.1945,moare în urma unei embolii pulmonare. Fiind considerat eliberatorul Luxemburgului, a fost înmormântat în oraselul Haam (din Luxenburg). În onoarea eliberatorului, orășelul Ettelbrück din nordul Luxenburgului se mai numește „Patton-Stadt”.
Cu toate că niciodată nu a contestat autoritatea deținută de către Hitler în poziția sa de comandant a armatei germane, von Manstein deseori a depus rezistență la unele decizii a lui Hitler, chiar în prezența statului major. Cu toate că aceste acțiuni ar fi putut să se sfârșească cu degradarea lui, Manstein a fost unul din puținii generali care își demonstrase valoarea în ochii lui Hitler. Ulterior, diferențele sale de opinie cu Hitler despre principii de strategie au dus la concedierea lui în 1944. După război, un tribunal militar britanic la condamnat la 18 ani de închisoare în 1949 pentru comiterea de crime de război, însă a fost eliberat după doar patru ani, oficial din cauza unor probleme medicale. Revenit în Germania, Erich von Manstein a lucrat în calitate de consilier militar al guvernului Germaniei de Vest și a participat esențial la crearea noii armate federale Bundeswehr; a devenit comandantul onorific al noii armate federale germane, concepută primordial ca o armată de apărare.
Ştiind că principala sa problemă erau punii a debarcat în Africa cu o armată de peste 30.000 de persoane. El reuşeşte să cucerească oraşele Tunes şi Utica în anul 203 î.H., însă cea mai importantă victorie este cea de la Zama din anul 202 î.H. în faţa lui Hannibal. Conducătorul cartaginez a recunoscut după luptă că dacă l-ar fi învins pe Scipio ar fi fost cel mai mare general din istorie( discuţia dintre Hannibal şi Scipio Africanul a fost amintită de istoricul roman Titus Livius). Victoria lui Scipio a fost obţinută exact cum a a reuşit Hanibal să-i învingă pe romani în bătălia de la Trasimene, practic Scipio l-a învins pe Hannibal cu armele sale. După această luptă Scipio a fost numit ,,Africanul”.
După aceasta Scipio reîntors victorios acasă a fost numit consul din nou în anul 193 î.H. Însă această ultimă parte a vieţii a fost puţin mai grea: deoarece popularitatea sa urcase considerabil şi devenise mai influent şi-a atras mulţi duşmani printre care şi Porcius Cato. Aceştia l-au acuzat că a comis ilegalităţi în timpul campaniei din Africa. De aceea Scipio s-a retras din politică în anul 184 î.H. şi a rămas pe domeniul său din Campania până în anul 183 î.H. când a murit.
Scipio afost unul din cei mai mari generali romani şi singurul general care l-a învins pe Hannibal, punând capăt celui de-al doilea război punic.
5
Erwin Johannes Eugen Rommel (n. 15 noiembrie 1891 – d. 14 octombrie 1944) a fost unul dintre cei mai distinși și remarcabili feldmareșali ai Germaniei, ai Wehrmacht-ului și al celui de-al doilea război mondial, fiind totodată unul dintre cei mai mari comandanți militari germani. Rommel a fost comandatul general al trupelor germane din Africa, trupele Wehrmacht-ului cunoscute sub numele de Deutsches Afrikakorps, ceea ce i-a atras porecla vulpea deșertului (în germană, Wüstenfuchs) datorită campaniilor militare reușite pe care le-a repurtat pentru armata germană în Campania din Africa de nord. Mai târziu, a fost numit comandantul forțelor germane menite să se opună invaziei aliaților din Normandia.
Feldmareșalul Rommel este adesea amintit nu numai pentru remarcabilele sale realizări militare, dar și pentru cavalerismul și respectul arătat adversarilor săi. Este cunoscut ca unul din membrii marcanți ai Wehrmacht-ului care s-a opus ordinelor directe, atunci când acestea încălcau codul onoarei militare și al onoarei umane. Poziția lui Rommel în raport cu național-socialismul (nazismul) german este controversată, dacă se ia în considerație și prietenia lui cu Goebbels șeful propagandei naziste, care-l simpatiza. Rommel a fost considerat de unii, fără dovezi clare, ca făcând posibil parte din grupul de conspiratori care a intenționat să-l asasineze pe Hitler în încercarea de insurecție antinazistă sub numele de cod „operațiunea Valkiria”.
S-a născut în nordul Africii și a fost fiul lui Hamilcar Barcas. (Barcas era o poreclă care însemna Fulgerul, având în vedere slabiciunea lui pentru atacurile rapide). Din anul 237 î. Hr. își însoțește tatăl în Spania; participă alături de acesta, apoi după moartea lui din 229 î.Hr., alături de Hasdrubal, la construirea imperiului colonial punic din Hispania. Potrivit legendei, la vârsta de 9 ani, Hannibal (Grația lui Baal) este pus de tatăl său, neconsolat de înfrângerea suferită de Cartagina în primul război punic, să jure ură veșnică romanilor.
La moartea lui Hasdrubal, forțele cartagineze din Spania îl aleg, în 224 î.Hr. pe Hannibal în calitate de comandant suprem. A perfecționat sistemul de cooperare în luptă între cavalerie și infanterie, a dovedit în practică importanța unui sistem eficient de recunoaștere și transmitere a informațiilor, rolul unei ofensive hotărâte. Strateg și tactician genial, bun organizator, conducător care a reușit să insufle, prin calitățile și exemplul personal, armatelor de mercenari comandate o încredere absolută. Diplomat clarvăzător și om politic lucid, Hannibal a fost considerat de către romani drept dușmanul lor cel mai aprig din întreaga istorie.
El rămâne cea mai strălucită personalitate a existenței de peste jumătate de mileniu a Cartaginei. Istoricul roman Titus Livius îl descrie în opera sa Ab urbe condita (De la întemeierea Romei): "...nicicând n-a fost pe lume un om mai bine înzestrat cu însușiri atât de felurite - și de a asculta și de a porunci. Când înfrunta primejdiile, Hannibal era cel mai cutezător dintre toți, iar în toiul pericolelor dovedea cea mai mare chibzuință. Nu-i isovea trupul nici un fel de trudă (...) Hannibal era deopotrivă de răbdător și la frig și la arșiță, cumpătat la mâncare și băutură, după care nu jinduia niciodată (...) Mulți l-au văzut adesea pe Hannibal odihnindu-se pe pământul gol, acoperit numai cu o mantie soldățească, în mijlocul străjerilor la posturile de veghe (...) În luptă pornea cel dintâi și ieșea din încăierare cel din urmă."
Cucerirea în 219 î.Hr., după un asediu de 8 luni, a orașului iberic Saguntum, în pofida protestelor Romei, și traversarea fluviului Ebru, în vederea supunerii întregii peninsule, au ca urmare declarația de război romană adresată Cartaginei. Această declarație de război a dus la izbucnirea celui de-al doilea război punic
Născut în Corsica și specializat pe profilul de ofițer de artilerie în Franța continentală, Bonaparte a devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze și a condus campanii reușite împotriva Primei și celei de-a Doua Coaliții, care luptau împotriva Franței. În 1799 a organizat o lovitură de stat și s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor. În prima decadă a secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului Francez împotriva fiecări puteri majore europene și a dominat Europa continentală printr-o serie de victorii militare. A menținut sfera de influență a Franței prin constituirea unor alianțe extensive și prin numirea prietenilor și membrilor familiei în calitate de conducători ai altor țări europene sub forma unor state clientelare franceze.
Invazia franceză a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitură în destinul lui Napoleon. Marea sa Armată a suferit pierderi covârșitoare în timpul campaniei și nu s-a recuperat niciodată pe deplin. În 1813, a Șasea Coaliție l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor Coaliția a invadat Franța, l-a forțat pe Napoleon să abdice și l-a exilat pe insula Elba. În mai puțin de un an, a scăpat de pe Elba și s-a întors la putere, însă a fost învins în bătălia de la Waterloo din iunie 1815. Napoleon și-a petrecut ultimii șase ani ai vieții sub supraveghere britanică pe insula Sfânta Elena. O autopsie a concluzionat că a murit de cancer la stomac, deși Sten Forshufvud și alți oameni de știință au continuat să susțină că a fost otrăvit cu arsenic.
Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul continentului, iar campaniile sale sunt studiate la academii miltare din întreaga lume. Deși considerat un tiran de către oponenții săi, el a rămas în istorie și datorită creării codului napoleonian, care a pus fundațiile legislației administrative și judiciare în majoritatea țărilor Europei de Vest.
Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a decis că Alexandru avea nevoie de o educație superioară și i-a căutat un tutore. Acesta a fost marele filozof al antichității Aristotel, care s-a ocupat de educația tânărului Alexandru.
În anul 340 î.Hr. regele Filip al II-lea îi ceru fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani, să-l însoțească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi, Turcia), pentru a-l învăța arta și problemele războiului, ca și meseria de soldat. Apoi îl trimise în Macedonia; deținând funcția de regent, Alexandru are sarcina de a menține loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentați precum Antipater, învață modul de funcționare a statului și se pregătește pentru a conduce o națiune.
Tânărul regent primește mai întâi la Pella, Macedonia, o solie a perșilor, care doreau să rezolve în mod pacifist problema coloniilor grecești din Perinth și Byzantion.
Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a râului Strimon (astăzi Struma, pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediție de pedepsire a răzvrătiților. Aceasta a luat sfârșit în anul 339 î.Hr., prin cucerirea și distrugerea principalului oraș al moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari și prin instalarea unei garnizoane într-un post colonial numit Alexandria sau Alexandropolis (undeva între orașele Strake Dimitrov și Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediție l-a transformat pe tânărul regent într-un războinic experimentat și un idol pentru oamenii săi.
Puțin mai târziu Alexandru îl întâlnește pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea din Sciția. Pe drumul de întoarcere, traversând ținuturile moesilor, coloana macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip al II-lea piere răpus de o lance care îl va răni și pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său și îl salvează.
Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranță a poporului.
În anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la bătălia de la Chaeronea, în care regele Filip al II-lea a învins alianța dintre Atena și Teba, instaurând astfel hegemonia regatului macedonean asupra întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa stângă a armatei macedonene, având un rol hotărâtor în victoria finală.
În anul 336 î.Hr. Filip al II-lea a fost asasinat la Aegae de către Pausanias, căpitanul gărzii sale. Alexandru a fost proclamat rege al Macedoniei de către armata macedoneană și principalii nobili macedoneni. În acel moment avea vârsta de numai 20 de ani.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu